Cultura românească a adoptat tiparul cu mult înaintea altor culturi sud est europene, la numai 53 de ani de la apariţia primei lucrări executate cu litere mobile (1455, Gutenberg, Biblia cu 42 de rânduri).
Însă, introducerea tiparului în spaţiul românesc nu a însemnat și înlăturarea cărții manuscrise, aceasta fiind modelul de bază după care s-au ghidat primii meșteri tipografi.
Apariţia tiparului în Ţara Românească, la începutul secolului al XVI-lea, reprezintă un moment extrem de important pentru cultura românească, la acel moment dominaţia otomană fiind instaurată în Balcani iar condiţiile de tipărire deveniseră din ce în ce mai grele, astfel că tiparul românesc va suplini lipsa cărţilor din această regiune, autonomia Ţării Româneşti permiţând acest lucru.
N. Iorga spunea: “Tipărirea cărţilor slavone nu-şi putea găsi un adăpost în Balcani, în acel sfârşit al veacului al XV-lea, când ultimele rămăşiţe de stăpânire creştină se înecau în noianul turcesc. Meşterii trebuiau să-şi caute un sprijin, un ocrotitor, dincoace de Dunăre, unde se păstrau vechile forme de stat. Această îndreptare spre noi era cu atât mai impusă, cu cât Veneţia nu mai voi să se ocupe cu lucrul tipografic pentru slavi…” ( Istoria literaturii româneşti. Bucureşti: Editura Pavel Suru, 1925, p.138.).
Descoperă mai multe la Jurnalistul Romania ⓜ mapamond media
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
