Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist român. A doua zi după 23 august 1944, N. Carandino a primit din partea lui Iuliu Maniu ”ordinul” de a edita noua ediție a ziarului ”Dreptatea” (care a fost interzis în timpul administrației mareșalului Antonescu). Sub coordonarea lui N. Carandino, ”Dreptatea” a fost cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste, fiind însă interzis de două ori de către noile autorități, aflate în subordonarea sovieticilor.

Nicolae Carandino a fost internat în Lagărul de la Târgu-Jiu în (1942). Arestat în 1947, ca urmare a ”înscenării de la Tămădău”, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat în același an la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și 1.000 de lei cheltuieli de judecată. În închisoarea de la Sighet, N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa; marele politician i-a împărtășit ”testamentul politic” și ”testamentul religios”, publicate în cartea sa de memorii, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste.

A fost deținut în realitate 9 ani în închisorile din Galați, Sighet și București. Domiciliu forțat, până în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari și Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și traduceri.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din țară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986). După cum a explicat Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino și deținătorul manuscrisului originar, ”Zile de istorie” nu era titlul dat de autor, care a intitulat lucrarea Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (vezi ediția îngrijită de Paul Lăzărescu și publicată în 2017 de către Fundația Academia Civică).

• Prim-redactor la „Facla“ (1930 – 1938)
• „Credința“
• „Lumea românească“
• „Reporter“
• „Azi“
• „Floarea de foc“
• „Dimineața“
• „Curentul“
• „Rampa“ (redactor șef, 1942 – 1945)
• „Bis“ (redactor șef, 1941 – 1942)
• Vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști (1938 – 1944)
• Director al Teatrului Național din București
• Director general al teatrelor și operelor (1945)
• Redactor șef și director la „Dreptatea“ (1945 – 1947)

mai mult la  /ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Carandino

Lilly Carandino – actrița cu prospețime de isvor

După cei 3 ani petrecuți în capitala Franţei, Lilly Carandino a revenit în ţară şi a jucat pe scena teatrelor Regina Maria, Maican, Odeon, Victoria, Bulandra ș.a. Câțiva ani mai târziu, în anul 1935, actriţa a revenit și pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Rolul jucat pe prima scenă a țării a fost consemnat astfel de revista Societatea de mâine (nr. 6, 1936):

“‹‹Omul și masca›› a prilejuit un excelent debut doamnei Lili Carandino, care în principalul rol feminin a adus o suavitate de pastel englez și o prospețime de isvor.”

Lilly Carandino a fost recompesată în anul 1941 cu Premiul pentru creație acordat tinerilor actori, acordat pentru rolul Margaretei din Faust, rol jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. menținii din revista “Universul literar”, numărul din 14 iunie 1941).

Din păcate, Lilly Carandino nu a rămas în istorie datorită rolurilor jucate pe marile scene ale Bucureștiului. Numele ei este consemnat mai ales datorită apartenenței la aşa numitul “grup de la Tămădău”, grup de tineri membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (soţul actritei, ziaristul și criticul de teatru Nicolae Carandino, a fost director al ziarului “Dreptatea”) care au încercat să fugă în occident, încercând să scape de tăvălugul arestărilor comuniste care începuseră deja. Toți membrii grupului au fost prinşi şi arestaţi de „organele” noii puteri instalate în România.

Citește și: Memorialul Sighet – Pagina Lilly Carandino

Actriței Lilly Carnadino i-a fost interzis să profeseze până în anul 1965. Și-a încheiat cariera pe scena Teatrului de Stat din Ploieşti (1965 – 1969). Lilly Carandino a murit în martie 1995.

mai mult la  /deieri-deazi.blogspot.com/

Înscenarea de la Tămădău, care a dus la anihilarea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Ilie Lazăr, a reprezentat o conspiraţie a Ministerului de Interne, infiltrat şi controlat de PCR, cu scopul de a dizolva PNŢ şi de a-i aresta pe liderii acestuia. Mai mult, diversiunea a fost ulterior folosită ca pretext pentru anihilarea întregii opoziţii din ţară.

Nu era prima dată când comuniştii reuşeau prin lovituri pe la spate. De fapt complotul, înscenarea, instigarea la ură şi falsificarea adevărului au fost modurile prin care s-a strecurat comunismul în istorie şi tot astfel s-a impus, apoi, cu forţa şi violenţă extremă. Nu era prima dată când banda de criminali comunişti, manevrată de sovietici, vinovaţi de asasinate, incendieri, jafuri, aruncau vina asupra celor care i se opuneau, mistificând Adevărul.

Înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947 face, astfel, parte dintr-un întreg şir de comploturi care au avut scopul de a elimina orice opoziţie în calea bolşevizării României.

Între anii1944-1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele subversive posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

mai mult la   /epochtimes-romania.com/

Scânteia, 16, nr. 872, Joi 17 iulie 1947

Potrivit documentelor Serviciului Special de Informaţii, unul dintre aviatorii care urma să piloteze avioanele ce trebuiau să transporte în afara graniţelor echipa de fruntaşi ţărănişti, Romulus Lustig, a informat conducerea Siguranţei despre intenţia acestora de a părăsi clandestin ţara. Autorităţile au exploatat această informaţie şi au stabilit un plan pentru prinderea „fugarilor”.

În dimineaţa zilei de 14 iulie grupul de „fugari” a fost arestat, fără mandat, în timp ce se pregătea de îmbarcarea în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la #Tămădău, cu destinaţia Istanbul. Abia după trei zile, la 17 iulie Direcţia Generală a Poliţiei a solicitat Parchetului Tribunalului Militar al Corpului 3 Teritorial să emită mandate de arestare pe termen de 30 de zile retroactiv începând cu data de 15 iulie. După 14 iulie arestările în rândurile fruntaşilor Partidului Naţional Ţărănesc au continuat. Au fost reţinuţi Corneliu #Coposu, Emil #Haţieganu, Aurel #Leucuţia.

Pe 18 iulie Direcţia Generală a Poliţiei a solicitat Inspectoratului General al Jandarmeriei să dea ordin de urmărire şi reţinere pentru Emil Ghilezan (aflat în străinătate), Virgil Veniamin, Vasile Serdici, Romulus Boilă, Sever Dan. Iuliu #Maniu a avut domiciliu obligatoriu la sanatoriul doctorului Ion #Jovin până în seara zilei de 24 iulie când a fost arestat şi dus la închisoarea #Malmaison.

„Înscenarea de la Tămădău” a fost un foarte bun pretext pentru guvern să pornească o acţiune de anihilare a principalei forţe de opoziţie de pe scena politică, Partidul Naţional Ţărănesc.

După peste treizeci de ani toate scenele mi se desfăşoară în faţa ochilor de parcă ar fi filmate. Şi nici una nu mi se pare cu sens, dacă o izolez din desfăşurarea mecanică a „peliculei“. Atunci, însă, nimeni dintre noi nu avea posibilitatea, nici mai ales dreptul să reflecteze. Erau în joc lucruri mult prea mari şi pe care prea mult le preţuiam, ca securitatea noastră individuală să poată fi cântărită separat.

Când ne-am întâlnit la 11 noaptea la Maniu, mi-am dat seama că prietenii mei urmau să fie Ion Mihalache, N. Penescu şi Ilie Lazăr, dintre care cel din urmă sigur nu era de faţă. Eu o adusesem pe Lilly cu mine şi, fără să-l mai întreb pe Maniu, am aranjat cu „călătorii particulari“. Ei m-au asigurat că loc este destul şi că nu strică să fim mai mulţi. Nu mi-am dat seama de ironia subiacentă a cuvintelor. Am înţeles-o mult mai târziu, când nu mai era operantă.

Maniu ne-a primit împreună, pe toţi trei, şi ne-a trasat programul general de acţiune – după ce, fireşte, a rostit câteva fraze istorice aşa cum le-ar fi rostit Simion Bărnuţiu sau Avram Iancu.

Apoi a stat de vorbă din nou cu fiecare în parte. După cele ce mi-a spus, am dedus uşor tema conversaţiilor cu Mihalache şi N. Penescu. Deocamdată trebuia să aducem faptele din ţară la cunoştinţa opiniei publice internaţionale grav înşelate.

După aterizarea la San Stefano şi o şedere de câteva zile la Istanbul, urma să plecăm spre Occident, la Paris, la Londra, ca etape ale drumului spre Statele Unite.

Iuliu Maniu ne-a mărturisit că el este prea bătrân pentru a participa cu noi alături la călătorie şi la lupta din străinătate. „De altfel, dragilor, trebuie să rămână cineva şi aici“. Din felul în care pronunţa această simplă frază, ne-am dat seama că – pe drept cuvânt – nu se socotea arestabil şi că voia să profite politiceşte de această împrejurare.

Conversaţiile nu puteau fi în momentul dat decât de ordin general. Dispoziţii eventuale, de detaliu, urmau să ne parvină, în ipoteza în care ar fi fost necesare. Până atunci să acţionăm strâns uniţi şi „cu dragoste de ţară“.

Era întâia oară când eram promovat pe primul plan absolut al bătăliei politice. Trecusem de la sarcina de propagandist şi de luptător de presă la aceea de factor hotărâtor în acţiune…

Câteva maşini au pornit în noapte – unele cu noi, altele culegând de pe drum absenţii.

Am ajuns relativ repede la Tămădău, lângă Fundulea, unde urma să sosească la ora 6 dimineaţa avionul. Cele câteva ore care ne mai despărţeau de ora fatală le-am petrecut în conversaţii mai mult sau mai puţin glumeţe. Devreme ce zarurile erau aruncate, nu credeam că ezitările melancolice, anxietăţile şi spaimele aveau vreun rost. De altfel, dintre noi toţi, singură Lilly avea presimţirea catastrofei care ne aştepta. Sensibilitatea ei de femeie şi mai ales formaţia profesională i-au permis presimţiri uluitoare. În timp ce noi vorbeam în general despre viitor, ea examina cu ochi lucizi prezentul. Şi descoperea că toţi călătorii care ne însoţeau erau în realitate agenţi, că intrasem într-o capcană îngrozitoare şi că eram de o teribilă inconştienţă devreme ce nu ne dădeam seama de adevăr.

În aparenţă (şi noi totuşi eram înclinaţi să considerăm numai aparenţă) Lilly lăsa impresia că joacă o „scenă de isterie a regizorului“ aşa cum i se mai întâmpla pe scenă la cererea textului sau a regizorului. Cel mai jenat eram eu, care făceam faţă cum puteam surâsurilor de compasiune care înfloreau pe toate buzele.