Un trust media cu cifră de afaceri de un miliard de franci va avea, la finalul zilei, măsura oamenilor care-l conduc, indiferent cât de elvețian e el. Jurnaliști buni sunt mulți în România. Chiar și foarte buni sunt destui. Deficitul mult mai grav (și mult mai greu de observat) este la manageri buni de presă. Să faci presă corectă și onestă e greu, dar nu intru acum în asta. Să vinzi presă corectă și onestă e însă și mai greu. Pentru că s-a stricat piața, pentru că oricine are un site sau „o publicație” e jurnalist acum.
Creatorii de conținut sunt (mult prea) mulți, vând ieftin și mai mult ca oricând sunt confundați cu jurnaliștii – deși nu sunt. Iar clienții de publicitate cumpără prea rar brand-ul și mult mai des audiența.
Mia de afișări se vinde în online cu același preț, indiferent că-i public de quality sau de tabloid. O mie de click-uri pe un articol despre temperaturile „șocante” valorează fix cât o mie de afișări la o anchetă muncită. Și valorează – la propriu – mai puțin de un euro. Atât primești din publicitatea venită prin Google pe site pentru o mie de click-uri. Degeaba vine un ziar serios, cu jurnaliști adevărați, și-l întreabă pe client cine i-a lucrat acolo, că i-a făcut spoială. Clientul știe cât a dat dincolo și tot cam atât are bugetul de comunicare și pentru tine, că-i livrezi cam aceleași cifre.
Ceea ce face însă diferența sunt acele parteneriate de publicitate care nu cumpără doar miile de afișări. Proiecte editoriale curate, care evident că nu vor rupe norii audienței cu o serie pe whatever subiect mai degrabă plictisitor/comercial care se mulează pe strategia de comunicare a clientului. Dar astea se vând greu. Îți trebuie manageri buni, care să explice clientului că parteneriatele de publicitate nu mai înseamnă doar reclame full-page cu poza mașinii sau advertoriale de-o pagină în care debitezi ce vrei tu. Că nu mai plac astea la public, că publicul are de ani buni internet și caută ce vrea, când vrea, nu mai merge cu monolog. Oameni de publicitate și manageri de presă care să poată explica agenției și clientului ei că atunci când dai bani pe un astfel de proiect, jurnalistul și redacția îl vor face cum vor ei, nu cum vrei tu, chiar dacă e pe banii tăi. Și că e firesc și chiar benefic să fie așa. Și că banii tăi îți cumpără fix acel proiect, nu toată redacția și tot ce scrie ea.
Dar oamenii care pot și știu să facă asta sunt extrem de puțini. La ditamai trustul elvețian se pare că sunt cel puțin doi în fruntea companiei care nu știu să vândă suficientă publicitate curată încât să nu mai fie nevoiți să ceară jurnaliștilor să facă plocon la (potențiali) clienți. Să vinzi astfel de publicitate e o muncă mult mai grea și aduce mai puțini bani în trust, asta-i clar. Te-ai aștepta însă de la o companie care face presă de 200 de ani și are azi ziare în 19 țări să știe asta mai bine ca tine. Dar, la final de zi, măsura trustului de presă este dată de oamenii care-l conduc și de neputințele lor profesionale pe care le compensează prin puterea de decizie.
PS E vândută rău presa, ia bani din publicitate și nu se mai satură, în loc să rămână curată și fără publicitate. Și să trăiască din aer, apă, paie și bătaie, dacă se poate. Sau din ce vinde la tarabă. Atât de multe ziare se cumpără că azi-dimineață s-a făcut coadă în spatele meu la chioșc, cât timp s-au chinuit două vânzătoare să scaneze două ziare ca să le pot plăti. Scannerele de la case sunt noi și nu reușeau să citească codurile de bare pe hârtie de ziar. Că aia nu mai e bună nici măcar la șters geamuri, e prea scumpă pentru asta acum.
