BRUNEA-FOX VĂZUT DE TUDOR ARGHEZI (în 1928)
Cine a avut prilejul să-l citească pe F. Brunea-Fox n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj (n.m. – reportajul despre leproșii de la Lărgeanca) ca să știe că în acest anonim ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust artistic exersat. E aproape o nepoliteță să-i aducem omagii lui Brunea, în fața marelui public, de-atâta vreme ocolit de el, dintr-o înnăscută aristocrație – pe care i-a mânjit-o zilele acestea succesul.
BRUNEA-FOX VĂZUT DE GEO BOGZA (în 1973)
O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit, generos reporter.
De fapt, el a pus în scenă, zi de zi, cu personaje reale, Azilul de noapte. Într-o vreme a manifestelor literare tipărite în reviste efemere, Brunea-Fox a forțat paginile marilor gazete cu propriul său manifest, impunând un gen necunoscut până atunci: pictura cu vitriol a realității.
Pe Brunea-Fox îl chema în acte Filip Brauner. De altfel, semna F. Brunea-Fox. S-a născut pe 18 ianuarie 1898, la Bârlad, și a murit pe 12 iunie 1977, la București. Era etnic evreu.
Părinte-fondator al reportajului literar românesc, bârlădeanul ne-a lăsat o colecție nemuritoare de texte, multe strânse într-o carte mare: Reportajele mele (1927-1938). A fost publicată prima dată la Editura Eminescu, la doi ani de la moartea autorului. În 2020 a fost republicată la Editura Polirom.
Brunea-Fox a scris reportaje devenite clasice: ʺCinci zile printre leproșiʺ (1928), “Ali Kadri, sultanul din Ada Kaleh” (1934), ʺTrenul-fantomăʺ (1933) sau “Mărirea și decăderea celui mai gras om din România” (1937). A fost și un apropiat al cercurilor suprarealiste, fiindcă, desigur, Brunea-Fox era și poet.
„De la Caragiale nu s-a inventat nimic nou“ scria jurnalistul Filip Brunea-Fox în 1928. O asemănare o găseau peste 50 de ani mai mulţi scriitori şi critici literari, care spuneau despre reportajele jurnalistului – pe numele lui adevărat Filip Brauner – că încă „păstrează o nemaipomenită prospeţime“. Iar în această jumătate de secol, Brunea-Fox câştiga apelative ca „prinţul reportajelor“, dat de poetul Geo Bogza, „scriitor din creştet până în tălpi“, „un înger cow-boy“, după aprecierile publicistului Gheorghe Dinu sau, comun, „reporter în adevăratul sens al cuvântului“. Şi asta datorită condeiului său şi textelor sale avangardiste. El este ziaristul care a stat cinci zile printre leproşii de la Lărgeanca (în Basarabia, lângă Ismail) – bolnavi mutaţi apoi la Tichileşti, judeţul Tulcea -, cel care a scris reportaje din mahalaua Bucureştilor interbelici sau cel care i-a dedicat un portret lui Petrache Lupu („Omul care l-a văzut pe Dumnezeu“).
Citeste mai mult: adev.ro/pbbd65
Brunea-Fox fost redactor la ziarele Dimineaţa (1925-1937) şi Adevărul (1932-1937) şi a publicat în revista de stânga Cuvântul liber (1933-1936). După interzicerea, în 1937, a cotidianelor Dimineaţa şi Adevărul, de către guvernul Octavian Goga-A.C. Cuza, activitatea lui Brunea-Fox s-a diminuat, el colaborând doar la publicaţii periodice. La „Dimineaţa” şi „Adevărul” şi-a făcut primii paşi sub îndrumarea directorului Constantin Mille. Printre gazetele şi revistele la care a mai colaborat se pot aminti „Cuvântul liber”, „Lupta”, „Jurnalul”,„Reporter”, „Izbânda”, de asemenea pubicaţiile evreieşti „Adam”, „Mântuirea”, „Puntea de Fildeş”, „Curierul israelit”.
A scris despre toţi şi toate
După 23 august1944 şi în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul „Îndrumătorul cultural” şi a colaborat la „Adevărul” şi „Jurnalul de dimineaţă”, „România liberă”,„Scînteia”, la revistele Viaţa românească, Flacăra, „Răspântia” (a lui I. Ludo), „Viaţa militară”, „La Roumanie d’aujourd’hui” , „Veac nou” etc. A scris numeroase reportaje literare publicate în presa interbelică. Este autorul cărţii „Oraşul măcelului” (n.a. – jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la Bucureşti), publicată în 1944. A realizat un număr însemnat de fotografii având ca temă socială situaţia evreilor în România. Printre reportajele sale cele mai cunoscute se pot menţiona: “Aspectele vieţii de provincie”, “Iaşul, cetatea umbrelor”, “Târgul Moşilor”, “Insula Ada Kaleh”, “Nopţi bucureştene”, “Trenul fantomă”, “Leproşii” (n.a. –despre infernul lazaretului de la Lărgeanca) ;i “Unde am să nasc?”. A mai scris intre altele, despre tulburarile antievreiesti de la Borşa, Sighet şi Oradea, şi despre evreii din Maramureş. De asemenea a scris evocări ale unor personalităţi politice româneşti ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr.Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.
/evz.ro/povestea-lui-brunea-fox-parintele-grand-reportajului-romanesc.html
Brunea Fox şi fotograful Iosif Berman, supranumit şi „Omul cu o mie de ochi”
Deplasări de neconceput fără fotograful Iosif Berman În toate drumeţiile sale, Brunea era mereu însoţit şi de un fotograf. Nu concepea un reportaj fără fotografii. Şi era convins că textele lui nu erau complete fără imaginile surprinse de un fotoreporter la fel de vestit în perioada interbelică, Iosif Berman, pentru o vreme fotograf al Casei Regale. De altfel, nenumăratele ore petrecute în compania „omului cu o mie de ochi“, aşa cum frumos îl numise tot Geo Bogza, în trenuri şi gări de provinccie, în hoteluri şi hanuri lipsite de confort, pe drumuri de ţară sau în locuri de real pericol, au forjat o prietenie despre care Brunea a vorbit şi în amintirile sale.
Citeste mai mult: adev.ro/pbbd65
(Fragment din articolul apărut în serial, în lunile iulie şi august 1928, în cotidianul „Dimineaţa“ şi în cartea „Reportajele mele 1927-1938“. ) […]
Spre Lărgeanca. Ismail – Iulie (…) Ţipenie de om. Toată lumea trebuie să se fi refugiat în beciuri, sau în apa Dunării. (…)
Din porumbul ce mărgineşte drumul, şi-au făcut apariţia brusc, ca o însufleţire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproşii! Ei or fi? Mărturisesc că eram emoţionat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o aşteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă şi albă. Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de şanţ. Ei or fi? Vreo zece băieţi îmbrăcaţi ţărăneşte, desculţi, cu nişte capete imense, descoperite. Distanţa între noi, 5 metri. La prima vedere, nimic deosebit. – Bună ziua! Nici un răspuns.
În spatele meu o mişcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpăţînă voluminoasă şi o biciuşcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din maşină. Cît am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr? Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo 15 ani exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adînci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul.
– Vin de la Bucureşti… ca… să. Nici un răspuns. Dar grupul a sărit şanţul. Distanţa între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuţi, desfăşuraţi pe o singură linie, băieţii au mai regresat cu o jumătate de metru. Şi atunci am avut fulgerător şi dureros ca o nevralgie, explicaţia acestui joc. Leproşii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenţia că eu uit să mă feresc de ei. Ce să le spun? Cum să deschid gura? La Bucureşti, prieteni şi doctori, m-au platoşat cu o groază de sfaturi şi precauţiuni.
În spatele meu o mişcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpăţînă voluminoasă şi o biciuşcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din maşină. Cît am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr? Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo 15 ani exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adînci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul.
Dinspre lazarete îşi făcură apariţia patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeaşi mască. Deasupra gurii şi pe o bună parte a feţei, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre şi reliefate, ca tot atîtea pojghiţe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele. Le-am salutat. Femeile au mulţumit cu un zîmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!
Dar de ce ţin toţi mîinile la piept, ascunse? De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noştri? Un bătrîn îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ţine pumnii strînşi. M-am înşelat. Le lipsesc degetele. I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca nişte fructe putrede. Mîna insensibilă – forma anesteziantă a maladiei – atîrnă inutilă. Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă ca o labă şi încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut şi ele ca nişte nasturi cu aţa putredă.
O femeie a avut divina inspiraţie, să strice farmecul satanic:
– Mata ai venit să ne vezi pe noi? Am răsuflat uşurat. Spovedanii sumbre (…) Cum am spus, am întîlnit un grup de leproşi, în drum, la o oarecare distanţă de lazaret. Erau vreo 15, bărbaţi şi femei. Restul pînă la 51, care se aflau în leprozerie, refuzase să iasă. Nici nu i-am văzut pînă a doua zi, cînd am revenit cu cei doi medici. La început, am fost întîmpinat cu împotrivire şi chiar cu oarecare agresivitate. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am lăsat să creadă că am o misiune administrativă, venit să anchetez plîngerile lor. Mare mi-a fost mirarea cînd, reuşind să-i umanizez, am aflat că o bună parte dintr-înşii sunt din Oltenia. Ceilalţi din Vîlcov, sau din satele din împrejurimile Ismailului. Am descris fantastica lor înfăţişare. Nu mai insist…
Citeste mai mult: adev.ro/pbbd65
Descoperă mai multe la Jurnalistul Romania ⓜ mapamond media
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
